
Coacerea cărnii îmbracă multe forme, texturi și arome, se poate desăvârși în casă, la pădure, pe malul mării sau într-o bucătărie oarecare, însă pe mine – când gust cu ochii minții – mă trimite cu gândul la jar din lemn de esență tare. Poate că o fi de vină și gustul copilăriei, poate o fi ceva în gena noastră de români, dar nimic nu se compară cu niște bucăți de carne potrivite, întinse într-o tavă de tablă veche, stropite ușor cu arome de tot felul, așezate în jar de lemn de fag, și lăsate să transpire gust preț de câteva ore. Imaginea face cât o mie de cuvinte iar gustul cât albastrul de pe cer.
Weekendul a început cu o bucată zdravănă de coaste de porc, undeva în centrul țării, într-un vârf de deal și cu un canceu de vin. Am ars un braț de lemne cât să potrivesc temperatura iar apoi am pregătit carnea. Ce-a ieșit poate fi limitat doar de vocabular.

Am aplicat pe carne un amestec de sare, piper alb, cimbru și boia afumată dulce, am invelit-o în folie alimentară și am lăsat-o să se odihnească preț de două ore și ceva. Apoi am tăiat coastele între oase, să se despice carnea de pe ele când o fi gata, după care le-am stropit cu vin alb și oțet balsamic. Le-am așezat, una câte una, într-o tavă din tablă care are cel puțin dublul vârstei mele, pe untură, usturoi strivit din lamă și ceapă verde proaspăt smulsă. Și-am așezat tava pe jar, în interiorul grătarului cu veleități de cuptor, după care am pus capacul, propunându-mi să uit de ea o oră.

Ce-i drept, mi-am propus să o țin preț de două ore însă aveam de gând să torn niște miere și să pun două lemne pe jarul care mocnea, ca să scoată suficient fum pentru a o afuma. Și mi-a ieșit.
După două ore au venit laudele și au rămas doar oase și pahare goale.
Sante.
